Cum s-a născut colajul: de la Picasso și Braque la Hannah Höch

Când lipești într-un jurnal o fâșie de ziar, un bon de casă și o floare decupată dintr-o revistă, una peste alta, faci ceva ce acum mai bine de o sută de ani era considerat o mică revoluție. Colajul e azi atât de obișnuit, încât uităm că cineva a trebuit să-l facă prima dată. Povestea lui e surprinzător de frumoasă și îți dă câteva idei utile pentru paginile tale.

De unde vine cuvântul

Colaj vine din franceză. Verbul coller înseamnă a lipi, iar colle înseamnă lipici. Cuvântul în sine nu spune deci mai mult decât: ceva ce a fost lipit.

Artiștii care au făcut tehnica cunoscută au folosit la început alt termen: papier collé, hârtie lipită. Abia mai târziu colajul a devenit numele comun pentru tot ce lipești pe un suport, fie că e hârtie, material textil, fotografii sau obiecte mici. Dacă lucrarea iese clar în spațiu, vorbești mai degrabă de un asamblaj.

Suprarealistul Max Ernst a remarcat mai târziu, sec, că nu lipiciul face colajul. Are dreptate. Nu lipitul contează, ci ce se întâmplă când pui unul lângă altul lucruri care nu se potrivesc.

Se decupa și se lipea de secole

Picasso și Braque sunt numiți des inventatorii colajului, dar decupatul și lipitul sunt mult mai vechi. Caligrafii japonezi își scriau deja în jurul secolului al XII-lea poemele pe coli alcătuite din hârtie ruptă și colorată, uneori cu aur și argint. În China s-a dezvoltat arta decupajului din hârtie.

În Europa, oamenii au lipit tot felul de lucruri în albume, timp de secole. În secolul al XVIII-lea, englezoaica Mary Delany a început, la 72 de ani, să facă „mozaicuri” botanice din bucățele minuscule de hârtie colorată. A făcut aproape o mie. În secolul al XIX-lea, doamnele din epoca victoriană decupau fotografii și le lipeau în decoruri desenate sau pictate, cu decenii înaintea cubiștilor. Iar felicitările de Valentine’s Day, albumele de tăieturi și oracolele erau pline de imagini decupate.

Faptul că toate acestea au fost multă vreme privite ca simplu lucru de mână, și nu ca artă, va mai apărea mai jos.

Papier collé la Picasso și Braque

În 1912 s-a întâmplat ceva în pictură. Pablo Picasso și Georges Braque lucrau atunci strâns împreună la cubism, un fel de a picta care desface obiectele în planuri și le arată din mai multe părți deodată.

În primăvara lui 1912, Picasso a făcut o mică natură statică în care a lipit o bucată de mușama imprimată cu împletitura unui șezut de scaun din răchită. În jurul pânzei ovale a pus o sfoară, pe post de ramă. O bucată reală de realitate în mijlocul unui tablou: asta era ceva nou.

Mai târziu în același an, Braque a văzut într-un magazin tapet care imita lemnul. A cumpărat un rulou, a decupat bucăți din el și le-a lipit pe un desen în cărbune cu o fructieră și un pahar. Acesta e considerat primul papier collé. Picasso a fost imediat entuziasmat. În lunile care au urmat, au făcut împreună zeci de astfel de lucrări, cu pagini de ziar, etichete, partituri, foiță de țigări și cărți de joc.

De ce era asta atât de special? Un pictor imita mereu realitatea cu vopsea. Acum, pe pânză stătea o bucată adevărată de ziar, cu litere adevărate. Hârtia de ziar era în același timp un plan în compoziție, o pată de gri, și o trimitere la știrile acelei zile. Jocul dintre ce este un lucru și ce reprezintă a transformat colajul într-o formă de artă serioasă.

Dada: decupatul ca protest

În timpul Primului Război Mondial, la Zürich s-a strâns un grup de artiști care voiau să ridiculizeze războiul, ordinea burgheză și arta însăși. S-au numit Dada. Totul a început în 1916, la Cabaret Voltaire. Hans Arp lăsa întâmplarea să lucreze cu el: lăsa să cadă bucăți de hârtie și le lipea acolo unde aterizau.

Dada s-a răspândit repede la Berlin, iar acolo colajul a devenit mai tăios. Artiștii decupau fotografii din ziare și reviste și le puneau într-un context nou, adesea amar. Au numit asta fotomontaj. Dadaiștii berlinezi nu se vedeau ca artiști, ci ca montori: oameni care asamblează ce există deja.

Hannah Höch: foarfeca drept cuțit ascuțit

Cea mai cunoscută femeie din acest cerc este Hannah Höch (1889–1978). Împreună cu Raoul Hausmann a dezvoltat fotomontajul și este considerată una dintre inventatorii lui.

Cea mai cunoscută lucrare a ei are un titlu care e deja un colaj: Schnitt mit dem Küchenmesser Dada durch die letzte Weimarer Bierbauchkulturepoche Deutschlands, cam „tăietură cu cuțitul de bucătărie Dada prin ultima epocă culturală a burților de bere din Germania de la Weimar”. E o lucrare mare și aglomerată, plină de capete decupate de politicieni, militari și artiști, cu mașinării, mulțimi și litere răzlețe printre ele.

Ce iese în evidență e cuțitul de bucătărie. Höch a folosit conștient o imagine casnică, iar ani la rând a lucrat la o editură, unde făcea modele de lucru de mână pentru reviste pentru femei. Decupa din reviste pentru femei, din planșe de modă și din modele de broderie și le punea lângă imagini ale puterii și tehnicii. Așa a arătat cum erau înfățișate femeile în presă și a pus sub semnul întrebării „femeia nouă” a anilor ’20. În ciuda talentului ei, în cadrul Dada a primit mai puțină recunoaștere decât colegii ei bărbați.

Kurt Schwitters și Merz

La Hanovra, Kurt Schwitters (1887–1948) lucra în felul lui. Strângea ce aruncau alții: bilete de tramvai, etichete, bucăți de carton, sfoară, ață, nasturi, ambalaje. Din ele făcea colaje construite calm și cu grijă, mai degrabă poetice decât agresive.

Și-a numit lucrările Merz. Cuvântul venea dintr-o reclamă decupată a unei bănci, din care din cuvântul Kommerz rămăsese doar bucata aceasta. Pentru Schwitters, Merz a devenit mai mult decât un nume. Însemna un întreg fel de a lucra: orice poate fi material, iar artistul îi dă un loc nou.

A mers tot mai departe. În casa lui din Hanovra a construit ani la rând Merzbau, un colaj care a crescut până a devenit un spațiu prin care puteai să te plimbi. S-a pierdut în Al Doilea Război Mondial și e cunoscut azi doar din fotografii și reconstituiri.

Dacă faci un junk journal din bonuri și ambalaje, ești mai aproape de Schwitters decât ai crede.

Femmage: femeile și tradiția colajului

În anii ’70, două artiste americane, Miriam Schapiro și Melissa Meyer, au privit din nou această istorie. S-au întrebat de ce colajul a fost considerat artă abia când l-a făcut Picasso. Femeile decupau, lipeau, brodau, colecționau și coseau de secole. Făceau pături quilt din resturi de material, albume de tăieturi, albume, felicitări de Valentine’s Day și cutii decorate.

Schapiro și Meyer au dat un nume acestei practici: femmage. O contopire dintre femme, femeie, și terminația din collage și montage. Au descris-o la sfârșitul anilor ’70 într-un eseu. Femmage-ul combină hârtia și imaginea cu materiale casnice, precum materialul textil, dantela, nasturii și cusăturile, și face din viața de zi cu zi și subiect, și metodă de lucru.

Ce face ideea lor atât de puternică: îi pune pe scrapperi, pe cele care fac quilturi și pe femeia cu albumul de tăieturi în aceeași linie cu marile nume. Diferența n-a stat niciodată în tehnică, ci în cine avea voie să facă artă.

De la opera de artă la jurnal

După Al Doilea Război Mondial, colajul a fost folosit peste tot: în pop art, în mail art, în ilustrația de carte și în reclame. Odată cu computerul, „decupează” și „lipește” au ajuns cuvinte în orice meniu. În același timp, colajul făcut de mână a rămas, în artă și în afara ei.

Art journalul și junk journalul sunt moștenitorii direcți ai tuturor acestor curente. Lucrezi cu materiale găsite, suprapui straturi, lași marginile la vedere, combini imaginea cu textul. Doar că totul nu stă pe peretele unui muzeu, ci într-o carte pe care o deschizi.

Ce poți învăța de la acești artiști

• Folosește lucruri reale. Un bilet, o bucată de tapet sau un plic spun mai mult decât o imagine a lor. Bucata de mușama a lui Picasso funcționează pentru că e reală.
• Pune contrastele unul lângă altul. Höch a combinat casnicul cu politicul, moalele cu durul, și asta i-a făcut lucrările puternice. O planșă de modă lângă un bilet de tren spune o poveste.
• Uită-te la ce arunci. Schwitters a arătat că materialul aruncat are forță expresivă. Păstrează o cutiuță pentru bonuri, etichete și ambalaje cu litere frumoase.
• Lasă marginile la vedere. Marginile rupte sau tăiate grosolan arată că ceva a fost lipit, și tocmai asta e farmecul.
• Folosește cuvintele ca imagine. La cubiști, literele răzlețe și bucățile de ziar sunt pete gri și în același timp text. Câteva cuvinte decupate pot fi journalingul tău.
• Gândește-te la context. O imagine își schimbă sensul în funcție de ce stă lângă ea. Încearcă întâi să muți lucrurile de colo-colo, înainte să lipești.
• Ia-ți în serios propria tradiție. Ce faci tu la masă cu foarfeca și lipiciul, femeile făceau de secole. Nu e o joacă, e un meșteșug.

Mâine, pune unul lângă altul trei lucruri care n-au nicio legătură între ele: o etichetă, o fotografie, un cuvânt din ziar. Mută-le până se întâmplă ceva. Tot așa a început și în 1912.