Istoria scrapbook-ului, de la imagini lucioase la journal

Cine lipește azi o pagină cu fotografii, o felicitare și câteva rânduri scrise face ceva ce oamenii fac de secole. Doar materialele s-au schimbat. Scrapbook-ul are o istorie lungă și dezordonată, plină de decupaje, imagini, borcane cu lipici și un scriitor celebru care detesta să lipească.

De unde vine cuvântul

În engleză, un scrap este o fărâmă, un rest, ceva ce rămâne. Un scrapbook este deci, la propriu, o carte cu fărâme: decupaje din ziare, poezii, scrisori, imagini. În neerlandeză i se spunea simplu plakboek, adică „carte de lipit”.

În secolul al XIX-lea, cuvântul scraps a căpătat un al doilea sens. Așa se numeau imaginile ștanțate, tipărite lucios, pe care le puteai cumpăra separat: îngerași, flori, chipuri de copii, animale. În Țările de Jos sunt cunoscute ca glansplaatjes sau poëzieplaatjes. Pe atunci, un scrapbook era adesea o carte plină de astfel de imagini.

În Anglia, cuvântul era deja atât de răspândit în primele decenii ale secolului al XIX-lea încât apăreau cărți și reviste cu scrapbook în titlu, cu sfaturi despre cum să-ți aduni și să-ți ordonezi fărâmele.

Înaintașii

Ideea e mai veche decât cuvântul. După inventarea tiparului, oamenii știutori de carte au avut dintr-odată în față mult mai multe tipărituri. Ca să nu se piardă în ele, copiau pasaje frumoase, rețete și citate într-un commonplace book, un fel de caiet personal de referință. Studenții din nordul Europei îi rugau pe prieteni și pe profesori să scrie și să deseneze într-un album amicorum, străbunicul îndepărtat al oracolului. Familiile notau nașterile și căsătoriile pe paginile goale ale Bibliei de familie.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a apărut în Anglia o carte de istorie a lui James Granger cu pagini goale, pentru ca cititorul să poată lipi singur gravuri lângă text. Cărțile completate în felul acesta au ajuns să fie numite cărți „grangerizate”. Și acesta e un pas spre scrapbook: o carte tipărită pe care o termini tu.

Albumele victoriene și imaginile lucioase

Marea înflorire a venit în secolul al XIX-lea, pe vremea reginei Victoria. Două lucruri au făcut-o posibilă: hârtia a devenit mai ieftină și a apărut o nouă tehnică de tipar, cromolitografia. Cu ea se puteau tipări pentru prima dată, la scară mare, imagini colorate. Felicitările, cartonașele publicitare, banderolele de trabuc și etichetele au devenit dintr-odată superbe, iar oamenii le găseau prea frumoase ca să le arunce.

Imaginile colorate ajungeau în albume, lângă decupaje din ziare, poezii, flori presate, bucăți de material textil și notițe scrise de mână. Le făceau mai ales femeile și copiii. Pe la 1880, lipitul imaginilor lucioase era o adevărată nebunie printre copii. Fetele construiau în albumele lor chiar și case întregi din hârtie: camere mobilate, cu mobilă și oameni decupați din reviste și reclame.

Și scriitori cunoscuți țineau albume. Lucy Maud Montgomery, autoarea romanului Anne de la Green Gables, lipea în ele decupaje, cărți poștale, bucăți de material și flori presate. Un astfel de album nu era un jurnal cu secrete, ci o colecție de lucruri pe care cineva le găsea frumoase sau importante. Era făcut ca să fie arătat.

Mark Twain și scrapbook-ul lui autoadeziv

Unul dintre cei mai cunoscuți pasionați de lipit a fost Mark Twain, autorul lui Tom Sawyer. Toată viața a lipit decupaje în albume, dar ura bătaia de cap cu lipiciul. Lipiciul nu era niciodată la îndemână când aveai nevoie de el, sau se uscase, sau făcea să curgă cerneala de pe decupajul din ziar.

Așa că a inventat ceva mai bun. În 1873 a primit un brevet pentru un scrapbook ale cărui pagini erau deja acoperite cu un strat de gumă, adesea în benzi înguste, exact cât o coloană de ziar. Umezeai puțin guma, puneai decupajul deasupra și gata. Glumea că albumul lui îi scutea pe oameni de multe înjurături.

Albumul a avut mare succes și s-a vândut ani la rând. Dintre toate invențiile la care a meșterit Twain, după biografii lui, aceasta a fost singura care i-a adus cu adevărat bani. Asta arată că lipitul era deja, pe atunci, un hobby de masă.

De ce a dispărut apoi albumul cu decupaje

La sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut pe piață aparatul foto portabil. Pentru prima dată, o familie obișnuită își putea face singură fotografii. Albumul foto a devenit popular, iar asta a schimbat albumul cu decupaje. Fotografiile au cucerit paginile, în timp ce scrisorile, felicitările și decupajele au ajuns în cutii.

De-a lungul secolului al XX-lea, albumul bogat decorat a ieșit tot mai mult din modă. A rămas mai ales albumul foto simplu. Unii oameni chiar își considerau vechile albume lipsite de valoare și le aruncau. Se mai lipea, dar acasă, în liniște, fără magazine sau reviste în jur.

Revenirea pe la 1980

Schimbarea a început la sfârșitul anilor ’70 în Statele Unite, odată cu interesul tot mai mare pentru genealogie. Oamenii voiau să-și păstreze istoria familiei, cu fotografii și povești. Pe la 1980, o femeie din Utah a atras atenția cu zeci de albume de familie făcute de ea, în care combina fotografii cu text și decorațiuni. A deschis un magazin dedicat acestui tip de albume, iar ideea a prins.

În anii ’80 au urmat firme care vindeau albume și materiale prin demonstrații la domiciliu, unde învățai și cum să construiești o pagină. Important a fost faptul că oamenii au înțeles că hârtia și lipiciul ieftine deteriorează fotografiile. Hârtia fără acid, lipiciul sigur și pixurile care nu se decolorează au devenit noul standard, la fel ca formatul pătrat de 30,5 x 30,5 cm (12 x 12 inch).

O industrie în anii ’90

În anii ’90, scrapbooking-ul a devenit în America unul dintre hobby-urile cu cea mai rapidă creștere. Au apărut reviste, magazine de specialitate, târguri și nenumărate produse noi: hârtie cu model, stickere, ștampile, embellishments (decorațiuni mici, cum ar fi nasturi și brads). Scrapperii se adunau la crops: seri sau weekenduri în care stăteai împreună cu alții la o masă plină de materiale și lipeai.

Prin aceste magazine, reviste și, mai târziu, internet, hobby-ul a ajuns și în Europa, inclusiv în Țările de Jos și Belgia. De aceea folosim încă atât de multe cuvinte englezești. După marea înflorire, magazinele s-au liniștit și destul de multe magazine de specialitate au dispărut, dar hobby-ul în sine a rămas.

De la digital la journaling

Odată cu aparatul foto digital a apărut și scrapbook-ul digital: pagini pe care le faci pe calculator, cu hârtie și decorațiuni digitale, și apoi le tipărești. În același timp au apărut forumuri și bloguri unde scrapperii își arătau lucrările și se provocau unii pe alții cu sketches și teme.

Rețelele sociale precum Pinterest și Instagram au schimbat din nou lucrurile. Au apărut forme noi, apropiate de vechiul album cu decupaje: junk journal-ul, făcut din resturi de hârtie, art journal-ul și bullet journal-ul. Mulți oameni au descoperit lipitul printr-un planner decorat, nu printr-un album foto. Într-un fel, hobby-ul s-a întors astfel la începuturile lui: o carte plină de fărâme, imagini și cuvinte proprii.

De ce istoricii au ignorat mult timp scrapbook-urile

Multă vreme, scrapbook-urile n-au fost luate în serios. Erau văzute ca o distracție pentru femei și copii, făcută din tipărituri de unică folosință: felicitări, reclame, decupaje. Nici arhivele nu prea știau ce să facă cu ele. Un album cu decupaje e greu de păstrat: hârtie fragilă, materiale diferite amestecate, lipici care se desprinde sau se decolorează și cotoare care se umflă. În plus, nu se potrivesc în nicio categorie: nu sunt nici scrisori, nici cărți, nici colecții de fotografii.

Imaginea aceasta s-a schimbat. Istoricii, bibliotecarii și conservatorii văd acum că albumele arată ceva ce sursele oficiale nu surprind: cum trăiau oamenii obișnuiți, ce găseau frumos, la ce spectacole mergeau și pe cine iubeau. Numele și datele de pe spatele fotografiilor ajută la cercetarea genealogică, iar fotografia unei străzi arată cum arăta aceasta înainte să fie asfaltată. Și ordinea și alcătuirea unui astfel de album spun ceva, de aceea muzeele preferă să le păstreze întregi.

Ce înseamnă asta pentru albumul tău

Albumul pe care îl faci acum va fi, peste o sută de ani, el însuși o bucățică de istorie. Câteva lucruri te ajută:

• Nu lipi doar fotografii, ci și lucruri reale: un bilet de intrare, un anunț de naștere, o invitație.
• Notează cine, ce, unde și când. O fotografie fără nume e o enigmă pentru generația următoare.
• Scrie de mână. Nepoții tăi îți vor recunoaște mai târziu scrisul și pe alte hârtii.
• Alege materiale care rezistă, ca paginile tale să nu se degradeze cum s-a întâmplat cu multe albume vechi.

Dacă vrei să fii sigur că albumul tău nu se pierde, scanează-l. Așa rămâne păstrat, chiar dacă hârtia cedează cândva.